Îngerul l-a strigat...

Ceea ce am înţeles din scrisul lui Fănuş Neagu se poate reduce la formularea: „dacă o cascadă de metafore va fi existat, în realitate (adică), atunci cam aşa ar fi arătat”... Nu un izvor, nu un şuvoi, nu un torent, ci o cascadă Niagara de metafore... Diferenţa dintre torent şi cascadă rezidă în structura şi durabilitatea procesului... Un torent (de metafore) nu este un fenomen previzibil, stabil, premeditat – torentul poate apărea oricând şi numai din nori; poate genera o „vedută” spectaculară dar, mereu, distruge şi sfârşeşte prin a purta resturile durerease ale distrugerii până, hăt, în nu ştiu ce vale a plângerii... O Niagară (de metafore) pro-vine din ape adânci şi limpezi... Iar, în sinea lor, acele ape adânci şi limpezi „ştiu” şi „presimt” locul şi momentul în care vor intra în starea de cascadă... „Ştiu” şi „presimt” locul şi momentul în care vor reintra în starea lor de ape adânci şi limpezi... O cascadă majestuoasă ţine direct de metafizica Puterii... Este oricând o imagine a Puterii elementare – dar o Putere care se expune întru limpezire... O Niagara de metafore stă în pragul katharsisului...

Pe Fănuş Neagu îngerul l-a strigat demult... Fănuş Neagu a auzit şi a ascultat strigătul îngerului... Mulţi dintre noi (ne-am prefăcut că) nu l-am auzit – aşa cum se întâmplă cel mai adesea... DAO spune: „Un strigăt puternic nu se aude”...